A
cunoscut lumina zilei la Timișoara în ziua de 19 august 1901, ca
unic urmaș al unei familii de renumiți farmaciști.
Școala primară a urmat-o tot la Timișoara iar școala medie la Eisenstadt în apropierea Vienei în perioada 1912 – 1918. Urmează cursurile universitare la Școala Politehnică din Timișoara în intervalul 1920 – 1924, făcând parte din prima promoție de ingineri a acesteia. Debutul activității inginerești și-l face la Atelierele CFR din urbea natală.
În 1925 răspunde invitației Prof. em. C.C. Teodorescu și devine și asistentul său la Catedra de rezistența materialelor a Școlii Politehnice, de care se leagă pentru totdeauna. Aici, împreună cu profesorul, pune bazele laboratorului de încercări și se asociază și cu Academicianul Corneliu Miklosi pentru ca împreună să înființeze în anul 1937 „Cercul pentru încurajarea sudurii” (1937 - 1945). În anul 1939 susține teza de doctorat cu titlul „Rezistența dinamică a fontei”, obținând primul titlu de doctor în inginerie acordat la Universitatea Politehnica din Timișoara. În anul 1942, ca urmare a transferului Prof. em. C.C. Teodorescu la Politehnica din București, devine profesor titular la rezistența materialelor, iar în anul 1950 șef de catedră. A fost un cadru didactic de excepție, care capta tineretul studios încă de la prima înfățișare la curs. Cu pasiune și stăruință, valorificând din plin cunoștințele de limbi străine de circulație, ceea ce i-a permis o documentare tehnică remarcabilă, elaborează nu mai puțin de 7 ediții ale Cursului de rezistența materialelor și 4 ediții ale Culegerilor de probleme de rezistența materialelor. În volumele celor mai noi ediții introduce prioritar în țară capitole privind calculul la solicitări variabile, la solicitări dinamice singulare, precum și de calcul al unor organe de mașini și în special al îmbinărilor sudate. În anul 1961 construiește un nou pavilion destinat laboratorului de rezistența materialelor.
Dotat cu o putere de muncă rar întâlnită dar și cu harul echilibrului, al simțului realității și acel de bun organizator, contribuie decisiv la înființarea la Timișoara în anul 1949 a Institutului de proiectări în construcția de mașini, cunoscut mai apoi sub denumirea IPROM, pe care l-a și condus în perioada 1949 – 1954, precum și la înființarea în anul 1954 a Institutului de metrologie. Pasiunea vieții sale avea să devină însă activitatea de cercetare științifică în domeniul încercărilor de materiale desfășurată în cadrul Secției de oboseală și ruperi fragile înființată, din inițiativa sa în anul 1953 la Baza de cercetări științifice Timișoara a Academiei Române. Sub conducerea sa, aici se pun bazele cercetării rezistenței la oboseală a oțelurilor pentru construcții de mașini, a determinării caracteristicilor tehnice de fluaj, a influenței exercitate de concentratorii de tensiune în modificarea comportării tenaco-fragile a oțelurilor și a fontelor, precum și a celora privitoare la utilizarea industrială, în special în construcția vagoanelor de cale ferată și a structurilor metalice de poduri, a oțelului OLX52 cu un adaos mărit de mangan în vederea obținerii unei sudabilității superioare. După decesul Academicianului Corneliu Miklosi, în anul 1963 este numit director al Centrului de cercetări tehnice din Timișoara al Academiei Române, care cuprindea și Secția de oboseală și ruperi fragile condusă până la sfârșitul vieții. Recunoscându-i-se meritele în activitatea științifică, Academia Română îl alege în anul 1955 ca membru corespondent, iar în anul 1963, membru titular. Implicat plenar în promovarea progresului tehnic în țara noastră, în anul 1956 s-a înființat la inițiativa sa Consiliul pentru tehnică (1956-1957). În anul 1961 a fost numit președintele Consiliului Național pentru Tehnică Nouă, organism guvernamental, funcție pe care avea să o îndeplinească până la desființare, în anul 1963. În perioada 1963-1966 a fost vicepreședinte al Academiei Române. A onorat toate funcțiile deținute printr-o exemplară dăruire și competență, împletind fericit trăsăturile specifice ale inginerului, profesorului universitar, omului de știință și savantului, care se regăseau în personalitatea multilaterală a lui Ștefan Nădășan, animate și de o inestimabilă rigurozitate, simț al măsurii și al realității.
A publicat 87 lucrări științifice în reviste de specialitate din țară și străinătate și un număr de 10 tratate, monografii și cursuri în domeniul rezistenței și încercărilor de materiale, inedite în literatura tehnică românească. Principala sa operă o reprezintă „Încercări și analize de metale” publicată la Editura Tehnică în anul 1965, un amplu tratat de specialitate, ghid pentru orientarea activității laboratoarelor de uzină, a inginerilor preocupați de asigurarea calității produselor și pentru activitatea de standardizare. Monografia „Oboseala metalelor” publicată tot la Editura Tehnică în anul 1962, reprezintă prima și totodată cea mai completă carte în domeniu, bazată în mare parte pe rezultatele unor cercetării proprii ale colectivului de autori. În anul 1967 i s-a conferit titlul de profesor universitar emerit.
Academicianul Ștefan Nădășan nu a fost numai un eminent om de știință. Cu vasta-i cultură și bogata-i experiență găsea adeseori prilejul de a transmite idei și concepții despre viață atrăgându-i pe colaboratori spre tot ceea-ce reprezentau valori universitare. În credința și pasiunea pentru valorile locurilor natale a adunat de-a lungul anilor mărturii asupra dezvoltării socio-economice și culturale ale regiunii Banatului, căutând să pună în evidență legătura cu valorile patrimoniului cultural al țării. Colecția sa de manuscrise rare, precum și impresionanta bibliotecă a pus-o cu dăruire la dispoziția colaboratorilor săi tineri.
Evocare de Prof. on. dr. ing. Voicu Safta
